Evenimentul Zilei, februarie-martie 1998 (Anul 7, nr. 1725-1751)

1998-02-28 / nr. 1725

Uitând vorba românească „cine zice...“, ^-Iliescu­­ l-a făcut prost pe I 1­n Constan­tinescu , i > „Se lăuda prostul ăla de Emil Constantinescu că, dacă va fi a­es președinte, vor curge peste 60 miliarde de dolari spre România. Unde sînt dolarii?“, s-a întrebat președintele PDSR la Tîrgu Jiu pag 6 Fondat 1992 SpMi Director CORNEL NISTORESCU Ediția I Anuivn#Nr. 1725 sâmbătă 28 februarie, duminică 1 martie 1998 12 pag. • 1300 iei TVR11 TVR2 Ora 20,00 azi lans 3 Gala laureaților celei de-a 48-a ediții a Festivalului cîntecului italian­­ San Remo (98 Film: De neiertat (SU­A, 1996] Cu: John Ritter, Harley Jane Kozac. Regia Graeme Campbell O tînără de 16 ani este terorizată de o lesbiană „Daca faci dragoste cu mine, »u te vei siliți mai bine decît ce băieții“ Anchetat pentru nenumărate profanări de morminte, Badașcă, „Strigoiul cimitirelor“, declară că nu îi este frică de morți . El este de profesie gropar și și-a petrecut jumătate din viață în pușcărie pag. Prin „bunăvoința” Primăriei Ploiești, O firmă de vrăjitorie încasează 240 de milioane lei pentru stirpirea cîinilor vagabonzi., 12 PEPSI 1 Martie, ora 1­9:30 Sa­la Pol­i­va 1 e 11 tă TELEVIZIUNEA ROMANA t­h­e Vo­i­c­e an­d­ t­he Guitar of 1 Duminică, la Sala Polivalentă, Robert Plant - vocal, Jimmy Page - chitară, Charles Jones - chitară bas, Michael Lee - baterie și Phillip Andrews - clape, susțin un concert extraordinar, sub titulatura “The Voice and the Guitar of Led Zeppelin”. Recitalul lor, de aproximativ două ore, cuprinde atît vechile hituri Led Zeppelin cît și piese de pe noul album, “Walking Into Clarksdale”, preconizat să apară pe 20 aprilie, la Mercury Records. Prima etapă a turneului cuprinde țările din Estul Europei și a început pe 21 februarie la Zagreb. După București continuă la Sofia (2 martie) și Istanbul (5 și 6 martie), urmînd Europa de Vest, SUA și Extremul Orient. ALEX REVENCE ZONE­­ » s Tot mai mulți români caută femei de încredere pentru copiii lor. Atenție la baby-sitter ! pag. Femeile care poartă mărțișor au tens proaspăt tot aiul Prima zi de primăvară este în toate zonele locuite de români Ziua Mărțișorului. Tradiția mărțișorului, care se pierde în negura de vremi,3 spune că părinții trebuie să lege de 1 Martie la gîtul sau la mîna copiilor este o monedă de argint sau de aur. Moneda se leagă cu un găitan împletit din două fire de mătase roșie și albă. Fetele și femeile poartă mărțișor ca să-și păzească obrajii de arșița soarelui și să aibă ten frumos tot timpul anului. Mărțișorul se poartă pînă în Ziua celor Patruzeci de Mucenici. Copiii care poartă mărțișor sînt feriți de friguri tot anul. De 1 Martie încep zilele Dochiei. Bătrînii spun că în acest an zilele de babe vor fi cu mul frig și pe alocuri cu zăpadă și viscol. Spre sfîrșit, adică de pe 7 martie pînă pe 9, vremea se va încălzi treptat, confirmînd tradiția zilelor Babei Dochia sau Babei Marta, soare și ninsoare amestecate. CORNELIU CIOCAN ROXANA ISABELA aruncă mănușa: „Am cele mai lungi picioare din România“ Deloc complexată de înălțimea ei (1,88 m), Roxana Isabela Ciuhulescu, mai poartă și tocuri de 15 cm. Manechin și fotomodel, ea este posesoarea celor mai lungi picioare văzute la prezentările de modă din România. La vîrsta de 16 ani, Roxana a crescut în trei luni aproape 8 cm, lucru care a speriat-o la momentul respectiv. Colegii de școală, complexați de înălțimea ei, îi spuneau “dă-te jos de pe cal”, făcînd-o să se simtă prost. Handbalul de performanță și fitdnesul au contribuit la dezvoltarea armonioasă a corpului, iar timpul a împă­cat-o cu statura. Comunicativă și exube­rantă, Roxana are un prieten (mai mic de înălțime decît ea) și prezintă zilnic moda în vitrina magazinului Done. Ea știe să iasă din situațiile dificile, cu umor și spontaneitate. La ultimul ei party, și-a salvat prietenii de amendă, pupîndu-i pe toți polițiștii care veniseră să opreasă “deranjul” din cartier • I Çce Mi&Tifo A -------r MÎ-4i ACH4 ■BAHCOREX BANCA PENT­RU MILENIUL TREI Twmin&ftui cu noi ! <rîiîen Cf:] 45 Iți oferă drama ASASINAREA LUI TROTSKY un nou episod din serialul A TREIA PLANETĂ DE LA SOARE TELEVIZIUNEA FAMILIEI TALE 2“! .40 ■I Vi1 "W l­l11 r ■3? ‘ vlAftli După ce a traficat peste un milion de litri de alcool dublu rafinat, Filiera nordică al mafiei alcoolului, distrusă de^H polițiștii cl­oul pag. 10 Daq POLITICĂ Emil Constantinescu face praf bilanțul Ministerului Justiției Daci „Evenimentul zilei“, acasă la prim-ministrul Libanului „In trei ani veți vedea un Beirut cum nu v-ați imaginat“ COMENTARIUL ZILEI Lecția libaneză de Cornel Nistorescu în decembrie 1989, în ultimele luni ale războiului de 17 ani, am ajuns pen­tru cîteva ore la Beirut. Sute de case părăsite, între care flutura pe o sîrmă un singur cearceaf alb. Undeva, un singur om continua să trăiască normal, în rest, doar saci cu nisip la întrările în magazine,găuri de obuze în blocuri și case lovite din toate părțile. Se trăgea de la un geam la altul, peste drum. Iar lunetiștii îi vizau numai pe luptători, evitînd băbuțele care se încăpățînau să nu părăsească locuințele. Nu exista în tot orașul o singură casă care să nu aibă o urmă de glonț. Era vremea cînd fiecare își făcea un partid. Partidul își făcea o armată, înființa un post de televiziune și unul de radio, amîndouă clandestine, și începea să atace. La un moment dat nu se mai știa cine cu cine luptă. Dar de pe mare, zi și noap­te, soseau arme și bani. Nu vedeai decît mașini arse, case distruse, oa­meni în doliu. Iar muzica zilnică se reducea la țăcănitul mitralierelor sau la cel mai subțirel, al automatelor. Beirutul, după opt ani de la sfîrșitul războiului,pare a fi uitat. Chiar am încercat să aflu de la cîțiva libanezi de ce-au luptat cu atîta înverșunare. Au ridicat din umeri. Intoleranța religioasă și etnică a generat o isterie care a durat atîția ani. Acum, libanezii nu mai vorbesc despre război. Doar turiștii vor să ajungă pe linia de demarcație între Beirutul de est și cel de vest și vorbesc despre acei ani ca despre o perioadă mitică. Pe linia de demarcație încă se mai văd clădirile distruse. Sînt cu satele, poate chiar mii, și restaurarea sau reconstrucția lor ar însemna niște ani. Dar nu mulți. Deja poți vedea o casă din care nu a mai rămas decît scheletul de beton, lîngă care se ridică vile și buildinguri. Libanul s-a trezit din război ca un boxer din prea mulții pumni pe care i-a încasat. La puțin timp după instaurarea păcii, oamenii și-au ascuns pistoalele și automatele în dulapuri și s-au întors la învîrtitul banilor. Tot Beirutul e un enorm șan­tier. Numai în zona centrală se lucrea­ză la 325 de clădiri. Se construiesc autostrăzi care să traverseze orașul, se lucrează la canalizare, la poduri, se fac intersecții și se restaurează vechile clădiri, inclusiv celebrul hotel St. Georges. Toată lumea aleargă înnebu­nită. Repară, construiește și face bani. O frenezie economică pe care o vezi cu ochiul liber, prin magazine, în hotel, în instituții, chiar și pe faleză. Pe umerii muntelui care alunecă în mare se toarnă șosele și apar mereu blocuri ridicate peste noapte, ici și colo, cîte un post de observație și control al ar­matei libaneze. Nici măcar nu deran­jează. Te cercetează cu coada ochiului și tot de acolo îți fac un semn discret să tind­. Libanul e o țară în care cu mare greu găsești două camioane de pămînt negru, din cel untos, de pe Bărăgan sau din Banat. Peste tot e numai piatră și, din loc în loc, cîte puțină țărînă roșie, amestecată și ea cu piatră măruntă. E numai munte acoperit de vegetație săracă, plus cîțiva copaci, între ei, și celebrii cedri ai Libanului pe care îi păzește armata pentru a nu fi ciopîrțiți de turiștii amatori de suveniruri. Și cu toată această sărăcie, Libanul începe să redevină ce era. Un fel de Elveție a Orientului, unde se depun banii din Golf, unde descind magnații petrolului arab pentru distracții și cumpărături. Libanezul e săracul cel mai bogat din lume, îl vezi de departe cum i se învîrt ochii după bani. Pentru el producția e o activitate prea grea și prea compli­cată. De altfel, exceptînd o fabrică de bere, cîteva de mobilă și de confecții, Libanul e o țară fără industrie, în schimb e dominat de arta de a vinde. Aș zice chiar de geniul comerțului. Un libanez te poate convinge să cumperi și ceva care nu există. Și peste patru milioane de libanezi, oricum mult mai mulți decît cei care trăiesc în Liban, învîrt comerțul lumii cu o știință inegalabilă. Fiecare casă din Liban are cel puțin un om plecat pe aiurea să facă bani. Și toți sînt legați de țară și se întorc cu cîștigul lor pentru a mai pune o cărămidă lîngă celelalte. Și nu se calcă pe picioare. Deși sînt 19 comunități religioase care s-au înfruntat sîngeros, nu mai auzi decît discuții despre bani. Și oamenii nu se toarnă, nu se ceartă și nu pierd vremea în cîrteli ieftine. Fac bani cu o anume disperare născută din sărăcia locului și se distrează cu o plăcere nebună, pe care numai traversarea unui război atît de lung ți-o poate da. Privind acel furnicar amețitor, guvernat doar de ideea de a face bani, chiar mă întrebam de ce nu am putea învăța ceva din această lecție liba­neză? Diferența vine doar de la faptul că ei au scăpat de război, noi de comunism)

Next