România Liberă, august 1948 (Anul 6, Nr. 1210-1235)
1948-08-01 / nr. 1210
pag, a»« REGIA IN SPECTACOLELE POPULARE la TIRSS este iucetățetul de mult timp un gen nou de spectacole, „teatrul de estradă’’, caracteristic stagiunii de vară. Spectacolele acestui „teatru de estradă”, prin excalență pop«ar, au avantajul că pot fi prezente pe seeme fixe sau chiar improvizate, în mari grădini pa Mive și pe stadioane, iar prezența a mii de spectatori. Modul noi care ee sunt concepute și realizate, corespunde unui scop precis, educativ, în genere unei juste educații artistice a publicului. Fie că este vorba de manifestări de artă populară, fie că este vorba de acele spectacole foarte variate, in care se alternează — spre exemplu — scenele de clasici ruși sau de autori sovietici cu dansuri clasice sau moderate, ca muzică de Ceșxcovski sau Dvorak și cu recitări din Lermontov sau Maiacovski, eto se situează la un nivel artistic foarte ridicat, sunt construite pe un fir diriguitor precis — cosace s’ar putea spune că dă un stil propriu fiecăruia dintre aceste spectacole-Spectacolul românesc, revine și el pe zi ce trece la restul său inițial de difuzare a artei în mijlocul poporului la legătura sa firiască cu aspirațiile masselor. Stagiunea de vară, până acum stag lunea spectacolelor exclusiv „ușoare”, a pornit pe drumul spectacole lux, populare, care include astăzi și „teatrul de estradă’’. Noul drum a fost croit de marile manifestări din 25, 26 și 27 iunie a. c. — care au reprezentat valorificarea artistică a folklorului național — și a fost continuat de spectacolele dele Arcaice Romene din ultimile săptămâni. Desigur că acel climat, necesar desvoltării acestor spectacole este condiționat într’o foarte mare măsură de regizarea lor. După cum hair’unn spectacol de teatru obișiuit direcția de scenă este aceea care pune în valoare textul unei piese, tot astfel reglia unui spectacol popular, treime să-i pună în lumină conținutul, sensul precis, având totodată în vedere căutarea unor cât mai artistice mijloace de expresie. Regiei îi revine concepția generală a spectacolului, viziunea de ansamblu, ca și preocuparea de eshilibru și omogenitate. Mai concret, regisorul — mai ales al ungi manifestări populare — supraveghind și îndrumând munca tuturor, preocupându-se de toți factorii componenți, asigură buna desfășurare și reușita spectacolului. Ca și in cazul unei piese de teatru, registrul manifestărilor artistice populare, treime să urmărească și să concretizeze caracterul, poziția combativă a spectacolului, după cum și lichidarea a ceea ce poate fi învechit retrograd în materialul folkloristic brut. Ceea ce a fost slab în prezentările de la Arenele Romane s-a datorat în primul rând tocmai unei greșite înțelegeri a rolului regiei din spectacolul popular, unei subaprecieri a acestui rol deosebit de compiex. Linica regularului general nu este în acest sens suficientă pentru desăvârșirea spectacolului popular. Ea este complectată de cea a îndrumărilor echipelor, cărora — în primul rând — Îi revine sarcina de a da un conținut fiecărei interpretări ia parte și de a le ridica de la simpla prezentare tehnică, instlstindu-se, accentuând valoarea lor artistică. Regizorul care trebue să aibă viziunea de ansamblu a spectacolului, alege tot ceea ce este caracteristic, tot ceea ce corespunde scopului fixat, îndrumă, echilibrează spectacolul, îmbină elementele disparate — intervenind în linii mari, ca și în amănunte. Spre exemplu, in manifestările de la Ciulești, care aveau ca scop valorificarea artistică a folklorului și prezentarea bogăției sale, s-su avea echipa din toate colțurile țării cu programele cele mai autentic populare, care aduceau specificul regio,iar cu mai multă expresivitate și au fost astfel aranjate încât să alcătuiască un specacacal variat dar omogen, bogat și dens. Dimpotrivă, spectacolele de la Arenele Romane au întrunit multe greșeli de regie. In primul rând, nu au fost în general, constrit s pa un fir diriguitor precis. Amintim ca să exemplificăm, spiodacohui organizat de Primăria Municipiului București. Acesta vrând să urmeze linia „teatrului de estradă” a fost un amestec de manifestări de artă populară, cu numere de șezătoare școlărească etc., fără nici o valoare educativă. De asemenea toate aceste spectacole, cu execuția cehui organizate» 46 •3ARCKS,*^n»aț«sterghtcheifa*»! deBgigte. »vu’Theffl* o* caid ® se poate vorbi de operativitatea togiei în spectacolul popular. Printr’o bună regizare, s’ar fi putut ajun la o silmare dinting a scenei după exemplul dat de Ansamblul Armatei. Trebue să atragem atenția în acelaș timp că, regia manifestaților artistice populare ca și a spectacolelor de teatru are datoria să urmărească linia ascendentă a spectacolului." 'Regisorul trebue să urmărească pe cât posibil ca finalul, să fie momentul cel mai puternic. Ca exemplu putem da primul spectacol organizat de USASZ, când intr’adevăr s’a încheiat programul cu câteva numere de exseleftă calitate ale Ansamblului Armatei. In schimb, la ultimele spectacole, USASZ, programele s’au încheiat foarte slab cu fanfara Municipiului. Mai mult decât într’un spectacol de teatru, amănuntele de regie ale spectacolelor populare, nu scapă publicului și greșelile sau absența regiei, îl îndepărtează de acest nou gen de spectacol. Nivelul artistic ridicat, sensul educativ care îl caracterizează, ca și ceea ce numeam stil propriu fiecărui spectacol al „teatrului de estradă” din URSS, se datorează într’o mare măsură unor cadre regisorale speciale, cu o temeinică pregătire profesorială, și cu o vrîstă îndrumare ideologică. Și aceasta ar trebui să aibe pentru noi valoare de exemplu. G. Georgescu OBIECTIV Institutul Marx-Sagois-Lenin din Moscova a tipărit de curând al XVIII-lea volum din ediția XIV a „Operelor” lui V. I. Lenin. Volumul conține cela mai importante lucrări ale lui Lenin din perioada Aprilie 1912—Martie 1913. In lucrările din acest volum Lenin analizează cauzele sociale, economice și politice ale creșterii elanului revoluționar al proletariatului din Rusia, trasează tactica bolșevicilor în condițiile acestei creșteri, combate tendințele liberale ale burgheziei ruse și devierile trădătoare ale menșevicilor, lichitatnriștilor troțkiștilor. La aceste probleme se referă studiile și articolele „Creșterea elanului revoluționar”, „Partidele politice din Rusia”, „Lichidatorii împotriva partidului”, etc. O grupă însemnată de lucrări cuprinse în volumul XVIII — „Campania alegerilor pentru IV-a Dumă și sarcinile social-democrației revoluționare”, „Platforma reformiștilor și platforma social-democraților revoluționari” și altele sunt consacrate campaniei duse de Lenin în a IV a Dumă împotriva francțieniștilor social-democrați. Intre altele volumul mai cuprinde celebra scrisoare adresată de către Lenin lui Stalin prin care i se aduceau la cunsgueță directivele privitoare la deputații bolșevici din a IV-a Dumă. IB%JWA$ttTA £ ragi&ta., teotativrPnstitftîlîn "'Comuriiiști mîtonelij: o. publicaș ’unele rault sub si''mnătu»aixil ăotor'ului său Alinata o notiță prin care Elio Vittorini, cunoscutul prozator italian era'eriticat pentru, atitudinea adoptata în ultimul timp și pentru modul în care înțelege să realizeze acea „sinteză a culturii italiene progresiste” pe care și-a propus să o facă în revista sa „Politechnica”. Răspunzând acesstei note într-un articol intitulat „Politică și cultură”, Elio Vittorini încearcă să reactualizeze vechea, dispută din jurul problemei dacă omul politic sau omul de cultură sunt creatori de istorie. In substanță Elio Vittorini susține în acest articol că omul politic nu este creator de istorie, pentru că el creiază evenimente, pe când aderă ratul creator de istorie este omul de cultură, pentru că el sintetizează ansambluri de evenimente. Ori spre deosebire de situația PETRFI SÁNDOR S ’au împlinit de curând 99 de ani de la moartea marelui poet și luptător maghiar Petőfi Sandor, neînfricatul fruntaș al Revoluției din 1848, înflăcăra un cântărăreț al libertății popoarelor, a cărui viață și operă a intrat de mut în patrimoniul umanității creatoare devenind un izvor de încredere, o pildă a sacrificiului pentru cauza celor mulți. Cântând în versuri răscolitoare marile pătimiri ale iobagilor români și unguri, acționând pe frontul bătălii politice pătimașul poet și tribun al frăției dintre popoare Petöfi Sandor a fost unul dintre acei conducători ai Revoluției din 1848 care întocmai ca Nicolae Bălcescu și slavul Bem au aprins și au purtat făclia foptei comune a popoarelor dunărene împotriva asupritorPor. Pentru acele idealuri Petöfi Sandor a luptat până la ultima clipă a vieții sale. Căzând la 29 iulie 1849 pe câmpul de luptă de la Sighișoara i s’a împlinit dorința supremă, din versurile în care spunea: Când neamurile încătușate afărmându-și lanțurile vor porni ’nviate Cu roșii fețe și cu roșii steaguri Pe steaguri scrise având alte cuvinte: „Libertatea lumii“. Și-or trâmbița în sus Lupta cea mare, din răsărit până’n apus Lovind tiranii care le-au supus Acolo aș vrea să pier. Pe câmp de luptă ’n vuietul de fier. "sfinte, ROMÁNIA LIBERÁ • “la*_ ai din trecut, epoca noastră cunoaște un nou tip de om politic. Un om politic a cărui activitate se bazează pe acțiunea organizată a omenirii, pe tot ceea ce a creat mai valoros societatea omenească. De aceea contribuția acestor oameni la rezolvarea tuturor problemelor este deosebit de importantă. Unul dintre oamenii politici de tip nou este și Palmiro Togliatti secretarul general al Partidului Comunist italian. I n scrisoarea ea adresată lui Ego Vittorini și reprodusă într’istatii din ultimele numere ale revistei „Les Lettres sanșaises” Palmiro Togliatti reamintește de inimoasa teorie a „perimării” marxismului lansată de Grace în 1918, teorie care a necesitat intervenția fermă a fruntașilor clasai muncitoare. In acest fel a fost spraiberată încercarea de atunci de a se frâna mișcarea ideologică a proletariatului. ..Astăzi nici un om serios nu ar mai putea afirma că marxismul a murit — conchide P. Togliatti. — Pentru că cei ce au făcut istoria au fost oameni politici ai marxismului”. Dar asupra valoroaselor precizări ale lui P. Togliatti în ceea ce privește raporturile dintre omul de cultură și omul politic va trebui să mai revenim. În Uniunea Sovietică se turnează actualmente o serie de filme noi extrem de intenesulfste. De pildă studioul cinematografic de filme științifice din Leningrad a început realizarea in serie a unor filme documentare care ilustrează istoria partidului bolșevic și a mișcării comuniste internaționale. Concomitent și celelalte studiouri din URSS pregătesc câteva opere de valoare: regizorul Boris Stolper pune în scenă filmul „Povestea unui om adevărat” după opera lui B. Polevoi, film— după scenele de iarnă care s-au turnat de un pitoresc inedit. Regizorul Pratov turnează filmul „Noaptea condamnatului”după povestirea lui Berezeco, iar Vpronin pune în scenă, puternicul roman al lui Kaverin, „Doi căpitani”, își revărsa peste Livadia, puhoiul de raze amețitoare peste lume, niște ochi flămânzi de tineri pe zidul pe lângă care se plimbaseră prinții un afiș unde scrie cum că „Vineri tovarășul Maiakovski va ține o conferință Aici . . . . r ție sub bolți,...... și... pe unde lămpile ard huzurind autocratul, juca biliard lată, coro, unde boerul nici nu putea s adoarmă unde’mpăratul lovind în loiă afta din greu,e vorbesc cu țăranilor despre forma și despre conținutul versului meu A sunat clopoțelul ce-au venit să mă vadă. Cu fețe senine , înseninând o lume îs triști când e versul trist și veseli la glume Să vină cel ce nu știe ce-s alea soviete și împreună cu el în bucurii să se desfete. Unde mai poți citi într’un palat de gealați versuri! Le văd în gând Parcă’s minuni, nu aha și de-i așa acum d'n viitor ce-om mai tăia cu dalta?, și ce-om mai spune? Parc-aș privi la un tezaure doi țăranii ......•xșii îfi desșăriară •• voinici ca niște tauri S’au așezat ■ , sub lampa cu lumină ca a zilei și unu-i grăi celuilalt. — Știi că rimâasa din coadă măi frate Gavriid ! Ca un butoi de flăcări în Livadia. De acolo Stau țărani Luna Privesc se miră ședea luna — disc plat, atârnată peste palat, și fuge dinaintea autorii peste pământ, în palate împărătești — peste mare, sanatorii și s’a mișcat și Ulmia, sumbră de pe estradă cum se desprind VL. MAIAKOVSKYI MIHANI Și cui? Nicăeri n’ai putea, Mai găsești fuse mai bun. Și-am mai cu toții, îndelung Unor țărani neînvățați, ca aici, să te’natți de astea și pe la alții? decât fu aia. primar la taifas pe malul mării sub pilaștrii cu arbori albaștri traducere de V. Kernfendh și Mihai si Cosma ’ Muncă voluntară. A. PAHOMOVA Mii de țărani scăldat de lumini, privesc până departe din umbră James Aldridge, ziarist și scriitor, face parte dintre cei care și-au pus energia și condeiul în slujba democrației și progresului. Și in peisagiul ideologic al literaturii engleze contemporane, unde tr pedomină spiritul reacționar, o lucrare ca df-Al 49-lea stat, se situează, prin intenție, la stânga. Dar, așa cum s’a> întâmplat uneori și cu colegul mai cunoscut al lui James Aldridge J. B. Priestley intenția, nesusținută de o cunoaștere temeinică a legilor desvoltării istorice, se traduce practic într’o operă literară care deformează realitatea raporturilor sociale și — consecință firească — pe aceea a situațiilor și a personagiilor «reprezentative». În «Al 49-lea stat», viziunea aceasta deformată merge foarte departe. Atât de departe încât piesa, concepută ca un îndemn la luptă împotriva politicii de abdicare națională a guvernului laburist,devine in fapt o justificare a pasivității, dacă nu chiar invitație la pasivitate. Schema piesei e simplă. Cu optzeci de ani după epoca noastră, un prim ministru laburist, neștiind cum să rezolve problema datorilor Angliei către financiarii din Statele Unite — datoria a atins în decursul celor opt decade proporții astronomice — include Anglia în USA proclaimând-o «al 49-lea stat» pentru a obliga astfel guvernul din Washington să acopere el fabuloasa datorie. Guvernul Statelor Unite însă, reprezentat prin președintele republicii, nord americane refuză această formulă de teama represaliilor pe care le-ar putea exercita asupră-i financiarii respectivi care doresc să ia ei înșiși, direct, nu primire Anglia falimentară. Eșuând deci soluția celui de «Al 49-lea stat», bătrânul prim-ministru în verstă o alta și «declară desființat» statul englez pentru a suprima odată cu debMetul și plata datoriei. Ac; intervine clasa muncitoare reprezentată prin sindicalistul James Macdonald care arată că, devreme ce a fost desfăițat statul englez «nici primul-ministru al acestui stat nu mai poate exista». Și astfel dispare și cel din urmă vestgiu al instituțiilor burgheze din Marea Britanie. Căci în piesa lui James Aldridge, primul ministru e tot ce supraviețuește, peste optzeci de ani din așezările Angliei contemporane. «Puterea abiiinii. Cum s’a întâmplat aceasta? Iată istoricul prefacerilor formulat de autor prin gura lui James Macdonald, care se adresează primului ministru: «Laburiștii aveau majoritatea absolută, când au venit la putere în 1945. Guvernul vrea să fie pe placul poporului. Insă un loc să meargă în pas cu poporul, laburștii au început să rămână în urmă să se frământe neputincios pe poziții depășite. Poporul a căutat alt sprijin și i-a găsit în organele municipale în organizațiile sindicale și militare în uniunile de savanți, și specialiști. Când miniștrii au spus, se va lucra patruzeci și opt de ore pe săptămână noi am răspuns: se va lucra numai patruzeci de ore și poporul a fost de acord cu noi. Când miniștrii au inceput să temporizeze cu naționalizarea pământului și cu expropierea urbană noi am Intrat în organele de conducere ,municipale și sătești și am avut grije ca treaba să se facă. Când miniștrii au renunțat la reorganizarea Instituțiilor de Stat acestea s’au reorganizat singure. Acelaș lucru s’a întâmplat cu armata. Acelaș lucru s’a întâmplat peste tot ...Singurul domeniu pe care nu l-am abordat am fost finanțele pentru că v’ați agățat de ele cu dinții și cu ghiarele Fiecăruia însă îi vine rândul, d-le prim monstru». Și ceva mai departe, d. James Macdonald arată că «Parlamentul a murit de moarte naturală» , explică primului ministru: «E’ați știut cum să-l organizați și prin astă i,ați săpat mormântul. Dacă ne-ați fi ascultat...» James Macdonald cere primului ministru să înlăture «soluția» transformării Angliei în proprietatea principalului creditor american. De nu, «va zbucni revoluția domnule prim ministru. Vom fi nevoiți să vă înlăturăm cum am înlăturat și cabnetul? Cum? Iată: «E simplu de tot. Vom spune poporului: «Astăzi avem un prim ministru, mâine nu-l vom mai avea». Nimeni lui și va înceta biciuit nu va fi dat nici un semnal de alarmă, nu va răsuna nici o împușcătură. Va apărea doar un comunicat anunțând că nu mai existți, — asta i tot"“ Oprim aci aceste citate care ne par a exprima sintetic viziunea politică ce se desprinde din întreaga piesă. Rareori ne-a fost dat să întâlnim o lucrare lini j fiȘ. dLtiitoA ni M‘vBNsgjp.tp* iftswfîvi de excelente intenții, dar în care lipsa unei gândiri științifice, marxiste, să țeasă o atât de deasă pânză de greșeli grosolane. Propunându-Și să spună poporului englez: ,,Iată ce se întâmpla dacă nu luptăm împotriva guvernului laburist, care rut a făcut decât să preia din mâinile conservatorilor odată cu puterea și linia politică“. Aldridge a înfățișat o Anglie înglobată în datorii având drept prim ministru un bătrân politician, preocupat să-și menajeze prin viclenie și orice compromis condiția personală. Plasând însă această imagine a Marii Britanii în anul 2020 (piesa e scrisă în 1910) autorul și-a dat seama că nu poate schița măcar contururile unei societăți de peste aproape un veac, ignorând poporul englez. Ce a făcut deci, în răstimpul de 80 de ani poporul englez? In timpul acesta, spune Adridge, poporul a prehuat puterea. Mai exact, o parte din putere, pentru că altminteri ar fi dispărut însăși obiectul satirei. Cum preia poporul puterea? Aci apare desăvârșita ignoranță a lui Aldridge în ceea ce privește realitatea și modalitățile lipicii de clasă. Preluarea „puterii administrative“ și a ,,prerogativelor guvernului“ apare ca o substituire pașnică, ce se produce într-un domeniu sau intratui al vieții de stat pe măsură ce guvernul burghez nu dovedește în acest domeniu „încetineala și incapacitatea“ pe măsură ce din această cauză „își pierde autoritatea“. Și aceasta pentru că, în aceste domenii anume, burghezia renunță la acțiune. Căci, în piesa lui Ahtridge finanțele de care burghezia ,s-a agățat cu dinții și cu ghiarele“ a rămas în întregime în domeniul ei O simplă privire asupra lumii de astăzi ar fi arătat autorului pasei. , al 49-lea stat“ că pierderea autorității în fața masselor nu este condiția necesară și suficientă pentru că regimul burghez și guvernele care îl exprimă să abdice cu resemnare — fie și parțial. Care este în fața masselor autoritatea unor guverne Marie, de Gasperi, Franco, Solutis? Se retragere din cauza lipsei de autoritate? Sau atunci când sub presiunea opiniei populare, burghezia e nevoită să renunțe la o „formație“, nu o înlocuiește oare cu alta , echivalentă (sau mai străină masselor) și alcătuită deseori din aceiași oameni ca și cea precedentă? Succesiunea guvernelor Blum, Ramadier, Schuman, Marie sau a nenumăratelor guverne dela Atena stau mărturie. Cât despre „revoluțiile“ care constă în a spune poporului, printr-un comunicat „Astăzi avem un prim ministru, mâine nu-l vom mai avea“ și care se petrece ..simplu de tot“, într’o zi ca toate celelalte, în care „nimeni nu-și va înceta lucrul, nu va fi dat nici un semnal de alarmă nu va răsuna nici o împușcătură“; aceste „revoluții“ sunt încununarea aceleiași idilice viziuni a luptei de clasă. De altfel muncitorimea ea însăși e prefenită — și aceasta în momente „revoluționare”, spune Aldridge — ca o massă nediferențiată (organizațiile sindicale) lipsită de partidul de avantgardă care să-i îndrume lupta. Ori învățătura istoriei este că „fără un astfel de partid nici nu putem să ne gândim a doborî imperialismul“ (Stalin). Pe linia aceleași greșimi, ignorând toții proletariatului în revoluție și ai partidului său de avantgardă în fruntea proletariatului. Aldridge vede instituțiile de Stat reorganizându-se din proprie iițiativă armata așișderea Experiența arată însă nu numai că aceste instituții de Stat nu au și nu pot avea asemenea inițiative spontane dar că dimpotrivă. dar acolo unde proletariatul a cucerit — prin luptă, nu prin „substituiri pașnice" — puterea, aceste instituții din care vechiul regim a avut grijă să-și facă instrumente docile, educându-le stăruitor in acest sens, prezintă un asemenea caracter refractar oricăror măsuri în noi, mare încât schimbarea întregului lor conținut se impune ca o condiție indispensabilă a reușitei revoluției. De altfel viziunea „conciliantă“ a lui Abridge merge până b a îmbina într'o conviețuire haotică un popor ,care ,,și-a însușit puderea administrativă și prerogativele guvernului“ dar care nu are o reprezentanță națională, o mare finanța căreia acest popor ce ,și-a însușit ele., etc.“ nu-i limitează cu nimic posibilitățile de acțiune economică și politică, un prim ministru învestit cu puteri direcționare (proclamă Anglia , al 49-lea stat“ al Statelor Unite, apoi desființează statul englez“). Această desființare a statului“ incununează de altfel întreaga construcție politică a presei (în măsura în care poate fi vorba de așa ceva). Desființarea statului se produce în lucrarea lui Aldridge înainte de dispariția ultimei instituții burgheze (primul ministru) și este chiar opera acesteia. Pentru a măsura proporțiile a ceea ce acest „artificiu literar“, acest „efect“, această „lovitură de teatru’’ reprezintă pe plan ideologic, socotim că nu e inutil să amintim pasagiul celebru al lui Engels (An Dijkring) despre pieirea statului. Pieirea și nu „desființarea“, de altfel, și aceasta abia în momente în care este realizată societatea fără clase. Statu', arată Engels, este .reprezentantul oficial“ al clasei dominante: „în antichitate, în evul mediu, statul nobilimii feudale; în zilele noastre, cel al burgheziei“. Iar „suarea în stăpânire a mijloacelor ■ le producție în numele societății“ de către priîcinnat nu este decât primul act prin care statul se manifestă într'adevăr ca reprezentant al întregii societăți“. De aci abia începe un „proces îndelungat” (Lenin). Experiența istoriei și chiar aceea pe care o trăim zi de zi în țara noastră, ne arată dealtfel că preluarea mijloacelor de producție și înlăturarea burgheziei de la exercițiul puterii nu înseamnă desființarea acesteia ca clasă și deci nici încetarea luptei de clasă. „Numai în societatea comunistă, când împotrivirea capitaliștilor va fi fost înfrântă cu desăvârșire, când nu vor mai exista clase, atunci când nu vor mai exista adică deosebiri între membrii societății în v privește poziția lor față de mijloacele sociale de producție, NUMAI atunci, va dispărea statul...” Vedem deci că distanța este mare între momentul real, istoric definit, al dispariției statului și acela în care o așează James Aldridge, între pieirea statului, științific prevăzută și „desființarea” lui de către un oarecare prim ministru laburist. Această viziune politică haotică se reflectă de altfel — am mai spus-o — în mod inevitabil în întreaga concepție a piesei: situații, personagii, totul se așează cu totul în afară de realitate. Vom da un singur exemplu: relațiile dintre state în anul 2023. Atar exact relațiile între Anglia, Statele Unite și U.R.S.S. Ele sunt exact cele de astăzi: poporul britanic vrea colaborarea și prietenia cu Uniunea Sovietică, primul ministru se îndreaptă ca și asăzi spre Statele Unite, niște State Unite conduse ca și astăzi de financiari prin intermediul unui președinte-instrument. Revine, pe plan internațional, întrebarea pe care o puneam mai sus: 80 de ani în care nu se întâmplă nimic, în state, între state. In ceea ce privește Anglia, Astridger a încercat să răspundă Și a răspuns așa cum am arătat mai sus In ceea ce privește Statele Unite în interior, și poziția lor în lume. Aldridger nu vede mai departe de timpul pe care îl trăiește. Este o dovadă in plus de lipsă de perspectivă istorică, născută din necunoașterea celor dintâi elemente ale gândirii științifice marxiste lrn ce măsură „Al 49-lea sfat” este pentru scriitorii noștri o ilustrare vie a drumului de „improvizație” pe care nu trebuie eu nici un chin să meargă, este aproape inutil de subliniat: textul vorbește deja sine. Dar nu este singura problemă pe care o ridică publicarea în românește a piesei. Căci piesa a fost publicată in românește, și este înscrisă în repertoriul unui teatru. Lucru cu atât mai grav cu cât și publicarea și înscrierea în repertoriu nu sunt imputabile unei oarecare edituri și unui oarecare teatru. Editura este aceea a Confederației Generale a Muncii, iar teatrul este Teatrul Armatei. Activitatea resortului cultural al CGM, pe multe planuri pozitivă, are drept obiectiv instruirea muncitorimii noastre: lărgirea orizontului ei de gândire. Proza sau versul, scrise sau rostite de pe scenă trebuie, să dea muncitorului cititor sau spectator, prin mijloace artistice, mai precise, mai juste, mai bogate noțiuni despre pozița și rolul lui în lume, ceea ce în fond înseamnă să-i adâncească și să-i ascută conștiința de clasă. Problema se pune în termeni asemănători pentru Teatrul Armatei, a cărui misiune este să îndrume un public numeros, proaspăt, alcătuit în cea mai mare parte din muncitori și din țărani, încadrată în această perspectivă, singura în care pot și trebuie alcătuite astăzi listele unei edituri sau repertoriile unui teatru, cu atât mai mult când editura e a CGM iar teatrul al Armatei piesa lui Aldridge este o operă negativă, dăunătoare. De altceva decât demobilizarea poate propaga o lucrare care, fără să vrea dar inevitabil, propovăduește confuzia ideologică, pasivitatea (devreme ce revoluțiile se fac prin substituirea și prin comunicare) cu corolarul firesc al acesteia, împăciuitorismul față de dușmanul de clasă? Faptul că „Al 49-lea stat” a putut totuși fi editat sub egida CGM și înserat în repertoriul viitoarei stagiuni a Teatrului Armatei nu se poate explica decât printr’o criticabilă lipsă de vigilență atât a resortului cultural al CGM, cât și a organelor de conducere ale Teatrului Armatei. Tot astfel cum nu este justificabilă în nici un fel greșala comisă de ziarul nostru care dorind să oglindească fără întârziere actualitatea literară, a recomandat în câteva fraze scurte, după o lectură superficială, piesa lui James Aldridge, cititorilor săi. Se impune, ca o măsură de extremă urgență, retragerea din circulație de către C. G. M. a volumului și scoatrea ei din repertoriul Teatrului Armatei. Se impune deopotrivă, accentuarea controlului lucrărilor ce urmează a fi tipărite sau puse în scenă de editurile și de teatrele noastre. DESPRE PIESA AL 49-lea STAL DE JAMES ALDRIDGE